Coconii lui Gorzo

Când mergi pe strada, mai ai rabdare sa te uiti pe pereti? Raspunsul la o astfel de interogatie, desi aparent nevinovata, îti poate stabili „arondismentul” existential – om adjudecat pragmaticului sau om care îsi pastreaza luxul privirii gratuite. Veti mai vedea, raspunzând la aceasta întrebare, ca multi români nu se mai plimba, ci mai degraba circula. Plimbarea, desi activa, are cumintenia unei activitati în care privirea capata preeminenta. Într-o deambulatie, privim mai mult decât mergem.
Daca va place sa flanati si sunteti dintre aceia care de-abia asteapta placida zi de duminica bucuresteana, în care caldura face o selectie umana binevenita, va invit sa va uitati pe peretii unor cladiri bucurestene. Le veti vedea înnobilate de niste prunci. Coconi, dupa cum îi numeste Gorzo, tatal lor, maramuresean de origine. E vorba de figurine de prunci turnate în ipsos, colorate într-un cyclam indecent care au fost aplicate cât se poate de ilegal pe cinstitii pereti gri ai principalelor artere bucurestene. Actiunea poarta câteva din semnalmentele devenite clasice ale postmodernitatii noastre artistice – cea de toate zilele: parazitare, ironie. Miza acestei actiuni, asumata de catre Gorzo si compania, consta în a încerca sa produca mai multe mutatii în comportamentul privirii cotidiene a bucuresteanului. Prima mutatie l-ar obliga pe acesta sa ridice privirea dinspre caldarâm înspre peretii orasului pe care-l locuieste. Bucuresteanul se uita prea mult în jos, atent la gropi si mizerii, uitând sa priveasca înainte. Coconii au un efect total. Coloritul îi face vizibili în orice combinatie posibila, cyclamul iesind în evidenta în aproape orice circumstanta. Pe de alta parte, forma lor ovoidala si profilul de pâinica atrage si tactilitatea în joc. Nu te mai saturi privindu-i si-ti vine sa-i atingi. Cea de-a doua mutatie vizata în acest experiment artistic îl priveste tot pe cetateanul–turma. Mai precis, de ce n-am reusi ca prin obiecte de acest tip sa modificam, macar pentru putin timp, tropismele nefaste ale vulgului, reinserând omul comun într-o lume a mirarii, a problematicului. Nimic nu pune în miscare mai furtunos imaginatia decât brusca aparitie a nefamiliarului. Coconii sunt nefamiliari chiar si într-o lume a graffitiului cu care bucuresteanul s-a obisnuit. Având profil bine conturat, ei depasesc cumintenia parazitarii de tip graffiti, aspirând mai degraba la statutul de ornament al unei locuiri post-pop art.
Multe dintre reactiile oamenilor la actiunea „Coconul” pendulau între stupoare, uimire si mirare creativa. Unii oameni se limitau la simpla respingere, altii ramâneau blocati în uimire, cei mai multi produceau ipoteze care sa „domesticeasca” printr-o explicatie fenomenul. Unii depistau un motiv propagandistic în spatele actiunii: e un semn al unei secte sau este vorba despre o campanie împotriva avortului. Altii protestau, spunând ca e vorba de o actiune în favoarea avortului. Sau poate este un logo ironic pentru o firma de prezervative, gaseau altii. Sau, mai rau, un nou model de bulina rosie ce nominalizeaza riscul marit în cazul unui cutremur. Nefamiliarul produce tot timpul explicatii creative de tipul mitologii ad-hoc care nu sunt altceva decât reactii pe care orice artist le doreste de la publicul sau. În fond, exact acest lucru se petrece înauntrul spatiului expozitional. Prin presiunea sociala exercitata de cutuma „privitorului de arta”, fiecare dintre noi ne înarmam cu acel mod specific de a privi obiectele „ca si cum ar fi arta” atunci când intram într-o galerie sau într-un muzeu.
Într-o discutie cu un intelectual conservator de marca, continuu nemultumit de anomia deconcertanta sesizabila în cazul postmodernitatii artistice, încercam sa-l conving ca obiectele de arta mai pot trezi prin ele însele dinamici ale imaginatiei chiar si urmarind tipare postmoderne. Ei bine, iata exemplul limita. Coconii lui Gorzo obtin un efect specific artei, dincolo de orice obicei oficializat al receptarii ei. Nu stii în prima instanta ca e un act cu pretentii artistice, doar se petrece în strada si se ofera tuturor. Urmatorul pas este uimirea. Urmeaza conjecturile ce vor sa functioneze explicativ. Ele devin mitologii ad-hoc ce îmbogatesc constelatia semnificanta a coconilor. La vernisajul expozitiei „Prophetic Remix” de la Kalinderu Medialab am surprins cu satisfactie discutia dintre doi artisti cu referire la cei opt coconi aplicati pe frontispiciul muzeului: „Auzi, cine a facut viermii roz de afara?” Raspunsul a venit prompt si dezarmant: „Eu!”. Daca amatorii de arta se „împrietenesc” cu acesti coconi în urma unei prealabile uimiri, e limpede ca artistii se simt instantaneu solidari cu ei. Destula putere într-o bucata de ipsos cyclam!
Mai trebuie spus ceva în legatura cu soarta coconilor dupa prima sesiune de „parazitare” a tristului si onorabilului centru occidental al Bucurestiului. Dupa ora doua dimineata Bucurestiul devine al nimanui. E timpul ca artistii sa-l ia în posesie. E întristator sa auzi la nesfârsit lamentatii ale artistilor cu privire la absenta spatiului expozitional din Bucuresti si sa observi în acelasi timp ca atâtia pereti gri „de larga vizibilitate” ai Bucurestiului sunt neglijati. Într-o societate descreierata, artistul român pare ca vrea sa faca doar arta cuminte. Coconii au fost aplicati cu aracet într-o singura noapte de o echipa de opt persoane. Soarta lor a fost documentata fotografic si e plina de martiriu. Multi coconi au suferit mutilari atroce – ochi scosi, decapitari sumare, gauri în trupusor. Unul dintre ei, ceva mai curajos (gasindu-si loc pe o statuie ecvestra ce tine în mâna „fermecatorul” simbol al Unirii neamului românesc – barda cu doua taisuri), a avut parte de urme de picior „patriotic” însotite de rani multiple administrate în graba. Precum primii crestini sau primii ilegalisti comunisti, putini au fost adoptati de câteva firme mai milostive, mai sensibile. Nu-i de mirare ca aproape toate galeriile de arta care au capatat „tratamentul coconilor” nu s-au împotrivit, ci i-au lasat sa se bucure si sa se decoloreze la soare. Recunoscatori, Gorzo si compania le-au mai aplicat înca doi – trei, inspirându-l pe un curator all Muzeului de Arta Contemporana sa comenteze fenomenul fata de un coleg strain: „If they are allowed, they multiply”. Urmarind aceasta idee, cea de-a doua sesiune, mult mai consistenta (1000 de coconi) va navali pe casele bunilor samariteni care au aratat sau sunt dispusi sa arate îndurare fata de acest experiment artistic de gherila. Înscrieti-va cât se mai poate.
Într-un dialog extrem de fertil cu Gorzo, subsemnatul, mult mai înrobit cuvântului decât imaginii, încercam sa gasesc o importanta decisiva acestui act artistic. Ipotezele lansate încercau sa faca apropieri între coconi si idolii familiari ai Antichitatii. În fond, spuneam eu, oare realitatile intermediare între oameni si alteritatea lor tare sau slaba nu pot fi recuperate în aceasta cheie minora? Un înger de ipsos, fara aripi, legat ca o mumie într-un scutecel ce înabuse vitalitatea, cu privire sfioasa si buze senzuale, iata profilul angelic cu putinta într-o lume alexandrina. Gorzo ma îndemna s-o las balta. S-o lasam, dupa care s-o luam de la capat.